Căutarea și trezirea.
Căutarea m-a dus către practici spirituale profunde și maeștri autentici. Într-un retreat condus de Sri Vasudeva am trăit prima deschidere majoră a conștiinței. Am descoperit că dincolo de povestea personală există o prezență stabilă și liberă.
A urmat o perioadă de explorare a mai multor tradiții și metode de vindecare bazate pe meditație.
Mai târziu, întâlnirea cu examinarea Sinelui prin tradiția Advaita a aprofundat această regăsire. Ceea ce a început cu Mooji și Ramana Maharshi s-a completat cu perspective de la Rupert Spira, Adyashanti sau Loch Kelly.
Ani de zile m-am dedicat meditației și examinării interioare.
Pe măsură ce navigam mai abil în tărâmul conștiinței, deveneam tot mai conștient de blocaje personale pentru care nu aveam încă soluții.
Trezirea nu vindecă automat rănile.
Conștiința vastă nu dizolvă tiparele relaționale.
Prezența nu maturizează un om dacă acesta fuge de provocările și lecțiile vieții.
După un punct nu mai poți crește decât dacă ești dispus să accepți să conștientizezi ce îți arată inteligența ta interioară.
Fără să vreau, începeam să folosesc meditația ca o nouă metodă de evitare.
Integrarea.
A doua etapă a fost neașteptată. A însemnat să cobor din experiențele înalte în corp și să îmi permit să mă descopăr, să mă exprim și să mă reconstruiesc la nivel personal și relațional.
Pe măsură ce prezența devenea mai stabilă, focusul meditației s-a mutat de la transcendere la ascultare, simțire și acceptare. Mi-a fost teamă că voi crea un „ego”.
Dar se simțea natural să reconstruiesc ceea ce fusese distorsionat sau ascuns - expresia mea personală matură.
Atunci am acceptat un adevăr simplu:
În realitate, nu te poți trezi și rămâne doar în dimensiunea luminii interioare. Umbra cere să fie integrată. Corpul și emoțiile cer să fie înțelese.
Meditația Sinelui a rămas baza. Dar peste ea s-au așezat noi moduri de a aduce pacea în viața trăită.
Am început să lucrez cu trauma, cu părțile interioare, cu memoria transgenerațională, cu tiparele de atașament și cu dinamica relațiilor intime.
Am înțeles că fără vindecare, spiritualitatea poate deveni evadare. Fără întrupare, rămâne teorie. Fără maturizare, rămâne ideal. Corpul a devenit aliat. Emoțiile și trecutul au găsit spațiu pentru a se clarifica și transforma. Părțile din mine nespirituale au început să fie ascultate și acceptate fără rușine. Am început să mă las să fiu, să mă exprim, fie că acest lucru poate veni din prezență sau din diferite părți condiționate. Prezența și expansiunea au devenit un adult deschis, prezent, conectat.
